joi, 3 noiembrie 2011

Interviu. Revista Pietrele Doamnei

Când au venit păsările pierdusem cerul, unde era să le înalţ?”
                                                                         FLORENTIN POPESCU
 
    Nu ştiu cu ce să încep şi mereu mi se răspunde: începe cu începutul! Uneori cuvintele nu fac decât să-ţi dezvăluie incapacitatea de a te exprima, aruncându-te în prăpastia dintre ele, înnod şi înnod la cuvinte să ies la suprafaţă, să le înţeleg sensul, să le simt lumina, aşa cum au fost în 1971, cum au fost ele  rostite prin  ,,albastru”. Dureroasă, întrucât rostirea prin albastru a schimbat cu totul destinul  unor tineri, pentru unii a fost prea subţire, iar pentru alţii  prea plafonat... şi mai dureros este că astăzi, din rostirea lor  în lumină,  nimeni nu va învăţa nimic, ci dimpotrivă va da naştere  unor comentarii colorate, pentru că  după atâţia ani de libertate nu avem  ,,puterea să schimbăm ceea ce nu putem suporta şi de a suporta ceea ce nu putem schimba...,, 
 
           Mihaela Căvescu: Există pentru fiecare un timp al confesiunii, citirea cărţii m-a pus în cumpănă ca la spovedanie, se spune că după spovedanie te simţi uşurat şi liber, oare? Ce v-a ţintuit mai mult, citirea dosarului, aflarea adevărului sau scrierea cărţii ?
           Ion Toma Ionescu:  Sunt trei partiţii în întrebare şi firesc voi  încerca trei răspunsuri:
  • Viaţa, transcrisă în dosar, mi s-a părut străină şi ficţiunile inconsistent aşezate într-un scenariu prost întocmit - erau puse în pagini cu furca. Mă vedeam aruncat într-o căruţă ,deasupra fânului, pe un drum de ţară neavând nici un sprijin, gata să mă răstorn oricând. Ceilalţi albaştrii - în căruţele lor pe drumuri diferite, fiecare cu bucata lui de cer clătinându-se deasupra capului.
  •  Adevărul nu l-am aflat citind dosarul. Iar viaţa reală răvăşită de întrebări n-a ştiut să-mi dea răspunsuri , s-a închis în mine apatică şi plină de coşmaruri, ca într-o temniţă cu orizontul mic sau poate ca în inima unui copac.
  • Cartea am descoperit-o pagină cu pagină. E o carte vie şi am senzaţia că s-a scris singură. Ca o eliberare. Nu veţi găsi în ea patimă, ură, nici eroi şi vai, nici măcar numele informatorilor, spre dezamăgirea unora. Sper să găsiţi o carte.
 
          Mihaela Căvescu: Reancorat în realitatea culturală de astăzi, nu vă apucă sentimentul recuperării, de a vă regla viaţa, deoarece  citez:,, La 4 ani, te grăbeşti să treacă timpul, la 62 vrei să dai timpul înapoi?  
           Ion Toma Ionescu: Am avut sentimentul că nu voi putea duce povestirea până la capăt, ca mă voi opri sau voi fi oprit undeva pe drum cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. N-am mai avut răbdare să aştept alte pagini clarificatoare de la CNSAS (înca se mai caută) poate de aceea finalul poate părea uşor grăbit. 
           
           Mihaela Căvescu: Citez „Liviu Rebreanu” a fost pentru  noi o şcoală,,...şi,,şi-au găsit consacrarea doar cei care au avut puterea să-şi ia zborul.,,vorbind de zbor, dureroasă trebuie să fie amintirea caracatiţei, pentru că oricât de ghimpat a fost albastru ei, astăzi tot a ieşit la lumină. Consideraţi că v-aţi născut prea devreme pentru timpurile acelea?
          Ion Toma Ionescu: Prea devreme, de ce? Nu alegem când ne naştem. Si în fond ce eram noi? un grup de tineri cu preocupări literar artistice, care citeam literatură bună şi scriam în literă,  se pare, nu şi în spiritul vremii. Nu dam năvala în ziarele şi revistele ce publicau mai mult poezie patriotică. Probabil că nu eram singurii din ţară care ne-am retras din cenaclurile oficiale îesate de informatori şi am continuat să schimbăm opinii, să ne citim, fără a bănui că deranjam sistemul ce-şi clarificase măsuri de auto apărare în Tezele din iulie. Ei au aruncat cu cerneală albastră asupra noastră cum face caracatiţa când se simte în primejdie... Ciudat cum caracatiţa se simte în primejdie.
           
           Mihaela Căvescu: Am  luat din veşnicia celor 40 de ani ,,secţionarii şi secţionaţii ,, unde cu durere în suflet, Călin Vlasie spunea, că au învins, v-au resuscitat memoria în aşa fel să vă auto-secţionaţi, auto-secţionarea în diverse traiectorii nu este  oare orbita existenţei  noastre ca să nu ne pierdem urma?
                  Ion Toma Ionescu: A fost o vreme când mă chinuiam să şterg urmele lăsate pe creier, când mă chinuiam să uit. A fost o vreme când spaima mă luase în stăpânire şi vedeam şi în somn securişti ce mă urmăreau să mă suprime. Dar cartea asta dovedeşte că sinapsele funcţionează şi timpul nu s-a oprit. Chiar dacă o perioadă destul de lungă m-au obligat, m-am obligat să-mi pierd urma.
 
                  Mihaela Căvescu: ,,Pe cel care m-a iubit cel mai mult, un ciobănesc german, l-am lăsat să plece. Să nu creadă despre mine că nu am să înţeleg niciodată ce înseamnă libertatea,”spune, undeva, un coleg. Vă întreb ce este mai rău în lumea asta, să trăieşti ca un monstru sau să mori ca un om cumsecade?
            Ion Toma Ionescu: E o întrebare grea, dar monstrul nu cred că va ajunge vreodată  la stadiul mustrărilor de conştiinţă. Nici măcar acum nu-mi dau seama dacă am avut de-a face cu monştrii. Securiştii cei răi, nu erau inteligenţi. Vorbesc de cei pe care i-am întâlnit. Despre mine dacă nu pot urî si dacă n-am murit...
 
           Mihaela Căvescu: În căutarea sensului durerii, la vremea  respectivă, aţi dat vieţii, o valoare de întrebuinţare, astăzi aflaţi ,,în pragul serii vieţii, sunteţi cei mai bogaţi oameni de pe pământ, deşi viaţa va fost sărăcită '', ce lăsaţi lumii astea ca testament?
                  Ion Toma Ionescu: Nu sunt un om bogat chiar dacă n-am risipit. Am în mine suficientă durere. M-aş bucura să rămâna acolo, să n-o transmit prin testament nimănui. Inainte de asta am timp să mai las nişte lucruri. Mă macină însă o întrebare: dacă nu se-ntâmpla , mai eram ce sunt?
 
           „Finalul care l-am ales spune totul, mă uit la soare şi încerc să fur din strălucirea lui, focalizând imaginea: ,,lăsând în urmă, la început ca un fum ce-mi intra în ochi, un întuneric tot mai dens, consistent, în care înotam fără să zăresc malul, mă răsuceam pe spate, un timp şi pluteam ca într-o apă bolnavă ce nu se grăbea să mă acopere,,
..............................................................................................
                 ,,eu sunt deja, am ajuns. Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite organele au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi. Şi un pian dement, tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor în cerul îngerilor. Mă iertaţi de neputinţă eu voi alege să tac aici.,,
       Dosarul ,,Albastrii” Fenomenul Pitesti 1971    
ION TOMA IONESCU                          

Niciun comentariu: