joi, 29 noiembrie 2012

...........Pasărea ceţii: Motanul descălţat

...........Pasărea ceţii: Motanul descălţat

...........Pasărea ceţii: Povestea Motanului descălţat – partea doua

...........Pasărea ceţii: Povestea Motanului descălţat – partea doua

luni, 23 iulie 2012

Litera visului. Publicat Revista Arges , nr 7. 2012

Scris de ION TOMA IONESCU   
Lumea văzută de Ion I
Litera visului


După-amiază liniştită. Plimbare fără ţintă printre formaţiunile de blocuri noi, cu puţine spaţii verzi amenajate. Dominante în cadru, terenurile virane răscolite de cauciucurile basculantelor, cu răni încă vii, supurând cărămizi şi cabluri groase de sârmă, subliniind graba şi neglijenţa celui care a cusut operaţia. N-a fost timpul material suficient să se cureţe şi să se îngrijească locul, ca să poată fi aplicat pansamentul steril.
În faţa mea, un scriitor cunoscut al urbei, sprijinindu-se în baston, profesor, pensionar tot ca mine, uşor grăbit să iasă din cartier spre o margine. Cartierul Trivale e aşezat pe un deal deasupra pădurii şi se intră în el din partea opusă, după ce ai urcat coasta, lăsând cumva în stânga Stadionul „Dobrin” şi Cimitirul Eroilor, pe lângă clădirile fostei unităţi militare de tancuri care se interpun orizontului. Acolo e multă verdeaţă, dar gardul înalt nu-ţi dă voie să admiri priveliştea. După clădiri, şoseaua trece, continuându-şi drumul spre Drăgăşani.
Spre acea margine a cartierului ne îndreptăm, unde domină azi o biserică nouă ridicată cu ajutorul contribuabililor cu dare de mână din cartier şi nu numai. Cunosc unul, patronul Editurii Pământul, cel cu concursul de literatură modernă, şi el şi-a lăsat obolul aici pentru liniştea sufletului de după, venind de la Smeura unde avea o vilă cu multe camere... Nu ştiu, n-aş vrea să supăr, filozofez. Trăieşti aşa în spaţii succesive, ca-ntr-un tren, mai multe vieţi? Părerea mea, tot una! Şi aia care e, ţi-o risipeşti deschizând uşi şi n-ai măcar cum te muta zilnic din cameră în cameră, ca să schimbi sau să împărtăşeşti perspectivele.  
Mi-a spus un ţigan după ce şi-a ridicat palatul, în prima noapte nu l-a luat somnul, a doua zi şi-a mutat înapoi cortul în curte, iar în living şi-a băgat caii, drept e, o mândreţe de cai, ca să-l întrebuinţeze.
În acea margine m-a scos omul meu cu bastonul, cel de care mă legase inconştientul cu fire nevăzute, în după amiaza ce se arătase a fi plicticoasă până atunci...
Un grup de oameni, mai degrabă ciudaţi, strânşi pe locul de azi al bisericii, discutau liber, ca-ntr-o adunare a unei congregaţii, despre poeziile samizdat citite înainte de a ajunge noi. Din păcate, n-am prins lectura tânărului V. D., alesul acelei zile, înalt, slab, cu ochii afundaţi în orbite. Omul meu se salută cu toată lumea în timp ce-l ascultă afabil pe Jean Voiculescu, profesorul inconfundabil care dădea din mâini, cu gesturile lui repezite care se zbăteau fluturând ca aripile unei păsări al cărei tril gâtuit se stropşea într-o răguşeală dramatică. Ascult şi eu, trecător rătăcit, câteva minute, pertinenţa retorică plină de substanţă pe care nu avea cine să mi-o traducă. Sunt sigur că dacă ar fi dorit să scrie notele critice, nervos cum era, mâna lui tremurată ar fi rupt întâi vârful, după care şi corpul de lemn, strivind creionul chimic şi aruncându-l cât colo, împreună cu cocoloaşele zdrenţuite de hârtie.
Astfel s-a pierdut pentru posteritate marea lui operă critică. Un dezastru natural, un vulcan fără îndoială activ ce scuipa împrejur magma în stare brută a comunicării pe care n-a apucat s-o cerceteze nimeni.
Se întâmplă să-l urmeze la cuvânt un grai gângurit. Nici acolo n-am înţeles mare lucru, dar Ludmila Ghiţescu, poeta trasfug, reintegrată sub dealurile cu pomi fructiferi ale Argeşului, cu origini basarabene, totdeauna se străduia să împace pe toată lumea în puţinele ei cuvinte, într-o română uşor stâlcită, pe care şi le alegea cu greu din bagajul rusesc cu care trecuse graniţa, copilă fiind, fugind de represalii cu un curaj nebun. Am înţeles doar că „i-au plăcut vrăbiile şi tânărul samizdat promite că poate fi un bun păsărar”. Pun ghilimelele în confuzia creată în timpul curent de un plagiat celebru, să se ştie că i-am pus în gură propriile mele cuvinte.
În continuare a comentat omul cu bastonul care, dealtfel, tot ca mine, nu ascultase poeziile. Nu conta, căci şi acesta era un vorbitor imposibil. Se petrecea ceva cu mine, poate că eu am probleme cu auzul si nu pot pricepe decât că acolo se producea în faţa mea un viitor mare poet şi ceilalţi dezbăteau dacă i se cuvine în avans cununa cu lauri.
Mă retrag, strecurându-mă fără sa fiu observat. Dau ultima roată cu privirea. Papa Octav mă salută, surprinzător, el fiind totdeauna pierdut în stare lui agregată de creaţie. Îl zăresc şi pe Popa Argeşanu, purtându-şi nederanjat şi mândru infirmitatea (o cocoaşă teribilă, căpătată într-un accident), ca pe-o cravată elegantă, ca pe propria poezie, între două tinere studente. Ultima persoană care-mi atrage privirea este Mona Vâlceanu cu chipul de-acum, nu cel tânăr şi blond din Zodia Fecioarei despre care fac vorbire, care n-a reuşit să-mi spună nimic atunci. Măcar acum editura ei nu putea fi ştearsă din peisajul literelor. Las la latitudinea redactorului şef acest ultim pasaj, nesemnificativ, care, dacă deranjează, poate fi scos din context.
Ceilalţi îmi păreau nişte umbre răsturnate în picioare.
Ciudăţenia întâmplării continua să mă apese. Trec strada pierdut, fără să bag în seamă circulaţia. De ce se mutase cenaclul „Rebreanu” din Palatul Culturii în stradă? Ce-aveau să zică tovarăşii? Şi nici pe Ion Gheorghe Păun nu l-am zărit să fi scris procesul verbal, plecase cu registrul la Securitate, sau la CNSAS? Poate că ochii şi urechile veşnic deschise puteau fi pe moment încurcate, dar băieţii se repliau din mers, n-aveau cum să nu prelucreze informaţia şi atunci mişcarea browniană, circuitul Cenaclului „Rebreanu” în natură, nu era inutil?
Ceva mă sâcâie la un picior, e o buburuză roşie cu şase puncte negre. Mă aplec şi în acel moment mă simt lovit din spate. E o lovitură uşoară. Botul maşinii parcă îmi răstoarnă piciorul, ridicându-l cu grijă. Mă aflu întreg deasupra capotei, trezit din reveriile mele. Mă pipăi, mişc degetele mecanic răspunzând testului mental. Zile în şir, cam de patruzeci de ani, trăiesc cu gândul că voi avea un accident. Ştiu sigur marca maşinii, o Pobedă veche, incompatibilă prozei moderne, înmatriculată în Bulgaria şi, fără îndoială, scoasă din circulaţie. Se va urca pe trotuar cu adresă precisă. Simţisem de mai multe ori greutatea roţii şi izbitura de zid. Ce nu aflasem încă era stăpânul bolidului roşu.
Dincolo de parbriz, la volan, o femeie mă suduie cred, dar nu aud nimic. Se dă jos tulburată din buburuza ei roşie de mai devreme. Trăsăturile i se îndulcesc, e tot mai frumoasă şi mai tânără. Grijulie îmi controlează piciorul. Nu e nici o picătură de sânge, mă îndeamnă să-l pun în pământ. Licăreşte o durere scurtă ca o părere. Păşesc tot mai sigur lângă tânăra care mă însoţeşte acum. Îmi povesteşte că e prima ei ieşire singură la volan după naştere. Şi-a permis să-şi lase copilul acasă cu o asistentă, câteva ore, să facă o tură, să ştie dacă mai poate conduce automobilul pe care-l părăsise cu uşa deschisă pe marginea drumului. Mi-a spus unde locuieşte, pe lângă piaţă, după ce treci de mustărie, colţ cu gardul şcolii,  întâmplător aproape unde locuisem şi eu. Mi-a cerut să-i dau voie să facem câţiva paşi împreună. Simt că mă place şi parcă vrea să mă recompenseze că nu am murit să-i stric viitorul. Mă ia de mână şi provocatoare îşi poartă rochia albastră de vară cu lejeritate într-un dans continuu. Strada e pustie, nimeni în jur să ne tempereze pornirile. Formele rotunjite de sarcina din care se eliberase căpătaseră deja supleţe, dar liniile nu lăsau să se întrevadă că fusese gravidă până cu două luni în urmă.
– Poţi să mă săruţi, dacă vrei, şi, ridicând mâinile, îmi oferi subraţul catifelat, bine mirositor. Apoi se lipi de mine, sărutându-mă pe gură. Parcă intram într-un izvor tânăr şi pielea mi se întindea, înflorind stropi de rouă. Totdeauna mi-am dorit să mă las sedus, nu eu să fiu cel cu iniţiativa. Buzele ei mă pierduseră sau mă regăsiseră definitiv. N-aş mai fi vrut să mă desprind. Visul mă ţinea strâns, neştiind dacă mă va duce până la sfârşit.

luni, 9 iulie 2012

Însemnări de pe blogul meu


Lumea văzută de Ion I.
Însemnări de pe blogul meu
Plai bălai – pamflet politic

1. Ouăle lui Năstase

S-a discutat mult în parlament şi în viaţa publică, despre ouăle lui Năstase de la Cornu, acolo unde probabil se va retrage marele om să-şi desăvârşească opera după scurta vacanţă în locaţia Penitenciarul Rahova pe unde ar trebui să treacă spre reculegere şi penitenţă, majoritatea bărbaţilor politici ai acestui neam.
S-a fabulat de asemeni mult şi despre tentativa de suicid din strada Zanbaccian. Nu se va ştii niciodată ce a fost cu adevărat acolo, dar am aflat pe surse, că Ponta l-a însărcinat pe ministrul Rus să repereze ce mai putea repara din onoarea pătată a lui Năstase, dar în primul rând să salveze ouăle valoroase ale fostul premier în care partidul îşi pusese toată nădejdea. Convorbiseră personal la telefon, Năstase cu Rus, lui să-i încredinţeze ( cine să supravegheze mai bine decât ministrul de interne în calitate de îndrumător?), programul şi toată documentaţia grupei de studiu al embrioanelor în dezvoltare aflate în biblioteca profesorului de drept internaţional, de unde urmau să-şi ia zborul pregătiţi de lupta politică noi promoţii de tineri pesedişti, tobă de carte şi cu diplome de doctori. Sub nici o formă procesul de fotosinteză şi plagiere a cunoştinţelor nu trebuia întrerupt.
Dar ardeleanul Rus – încet la minte crezând că nu e bine să amestece prietenia şi viitorul partidului, cu „separaţia puterilor statului”, direct în ochii holbaţi ai presei care mirosise scandalul – a trimis un subaltern.
Iată cum păcatul etern al prostiei a mai trădat o dată!
Guru PSD, enervat la culme, taman când voia să pună într-un coş din ratan cu pânză roşie embrioanele inseminate artificial în ouăle purtătoare ce stăteau aliniate pe raftul de sus al bibliotecii, clocind în găoace în procesul accelerat de cercetare şi studiu aplicat, s-a produs dezastrul. Unul dintre ouăle cele mai promiţătoare ale partidului, purtător de embrion al unui alt „mic Titulescu” mai înalt şi între ghilimele de data asta, s-a rostogolit periculos gata să scăpe pe jos.
Ofiţerul s-a aruncat vigilent să-l prindă, Năstase şi el a sărit în oglindă, s-au ciocnit, dar era prea târziu! Coaja de ou s-a spart şi-a ieşit un pui viu, plagiat dar neterminat. Monstru ăla micu, cum a scăpat din coajă s-a repezit să muşte ofiţerul de nas. Ǎsta s-a speriat, a armat revolverul şi a tras. À la carte. Năstase, sedus de-ntâmplare a rămas fără glas, predispus la infarct.
Şi-am încălecat pe-o şa
şi-am chemat o salvare
care nu mai venea....

2. Leul în cuşcă nu muşcă


           Ce să aştepţi de la doctori?
În memorabila seară a suicidului, s-au strâns în Consiliu PSD-PC cu Ponta la Spitalul de la Floreasca şi, au considerat că nu e cazul să intre în sala de operaţie cu Năstase, până nu adoptă o poziţie strategică unitară. Nu e simplu să desenezi din bisturiu linia cicatricei pe unde ar fi trebuit să atingă glonţul! Trebuia stabilit şi câte gloanţe ar fi de dorit să fi trecut pe ţeavă!? În ce mână să stea poziţionat pistolul!? Dacă ar da bine la opinia publică şi o oarecare luptă cu poliţistul, poate şi o vânătaie!?
Norocul cel mare a fost că doctorul Brădişteanu discutase pe vremuri cu Mătuşa Tamara, când nepotul ei preferat Adrian, acuza o stare de sănătate gata să plesnească şi era numai bun de preşedinte. Şi-a amintit doctorul că mătuşa i-ar fi spus în taină, cum că Adrian ar fi avut totuşi în copilărie vărsat de vânt, tuse măgărească şi datorită pohtei ce pohtea la bomboanele cu lapte(de aici şi porecla Bombonel), i-ar fi rămas netratat un început de diabet.
Mai târziu când s-a îndrăgostit de Diana zeiţa vânătorii, a căpătat în plus ceva palpitaţii la Inimă, dar ca un vânător Iscusit nu s-a lăsat Ispitit, a pus punctul pe I şi a ţIntIt. Astfel DIana zeIţa a devenIt Dana (Năstase) cu I-ul zdrobIt şi cheIţa celor patru case.
Găsesc şi eu la fel cu doctorul Brădişteanu, oşteanul pesedist principal, nu rănile plagiate ci astea doua din urmă, (diabetul şi infarctul) sunt bolile adevărate ce-l ţin în spital.
Ponta întrebat de un reporter dacă ajunge Năstase la puşcărie în viitorul apropiat? Ca un adevărat doctor în plăgi a clamat:
„Cu inima lui slabă şi diabetul, puţin probabil!... O să-i transferăm bugetul de la puşcărie la spital şi, n-o să mai fie niciun scandal!”
           
          3. Bileţelul de adio


          4. Favorizarea infractorului  



Spectacolul trepidant, dar de prost gust pe care ni-l oferă regimul USL, condus în viaţa reală de Ponta – împins de la spate să-şi rupă gâtul de Crin Antonescu, somnambulul ce-şi trăieşte mărirea în viaţa din vis – cu Năstase la spital, se apropie de finis. O ştire cu final deschis.
Bietul Crin doarme tot mai puţin, pentru că energia şi nerăbdarea lui Ponta să acceadă la întreg borcanul cu miere al puterii, îl cere şi pe el treaz şi e durere. E ca un perpetuum mobile cu aripi imobile, lipsit de haz.
Cred că până la urmă credulii români, vor accepta că s-au lăsat duşi de măscărici, în timp ce ţara stresată, dezbinată şi neguvernată, e lăsată să execute salturi mortale la trapez.
          S-ar părea că justiţia de trei lei cu trupul obez, s-a trezit greu, dar s-a trezit în sfârşit, ca un  leu cu orgoliul rănit.

De ieri s-au pornit comunicatele. Instituţiile şi-au declarat oficial palatele. Doctorii au dat doi paşi înapoi. Brădişteanu cu subsemnatul la parchet, pe treişpe foi. Voiculescu cochet, a părăsit senatul. IMH-ul anunţă timidul ploi. Poliţiştii au favorizat infractorului suicidul, joi.
Avocatului poporului face spume la gură. CSM-ul îi dă peste bot cu măsură, arătăndu-i o cracă. Ministrul justiţiei a invitat CSM-ul să tacă. Toni cel viteaz e un muşuroi de greblat furnici. Parlamentul – muşuroi de suspendat gagici căci preşedintele are Curtea Constituţională cu el. Curtea potrriveşte scaunul cântăreţului chel şi sus în rastel, gata să cadă drobul de sare sau bulgărele de zadă. Tunurile pe el!
Ponta a plagiat!
E plagiatorul Cel mai Cel!
Dar e sigurul care pleacă la Bruxelles.
         Nu mă-ndoiesc cu simţul lui critic îşi va cere desigur acolo azil politic.
           

          5. Pas înapoi sau poziţie de drepţi


           Nu mă bucur de această decizie a Curţii. Nu m-a surprins pentru că era singura în litera Constituţiei. Dar faptul scoate din minţi, dacă mai era nevoie, micii dictatori. Dictatorii mici sunt cei mai răi, nu au grandoare, dar au grandomanie şi sunt imprevizibili ca nişte fiare rănite. Să ne ferească Dumnezeu de ce va să se întâmple!
           Si să ne ferim a mai vorbi de democraţie. Si in general sa ne ferim a mai vorbi.

Post scriptum.
           M-a sunat fiică-mea  cerându-mi detalii. I-am explicat că Ponta nu cedează şi va merge la Bruxelles. La care ea mi-a replicat:
"Ce dracu are şi ăsta! Cine-i duce mâine mâncare lui Bombonel?..."

          6. În tandem cu Sfintele moaşte


          Siderat de statura morală a premierului, de şmecheriile sale impardonabile şi minciunile în bulboane pe care le emite în spaţiul public, cu candoarea unei copil râzgâiat, incapabil să se maturizeze vreodată, constat că pe zi ce trece devine tot mai încântat de jucăriile pe care, aşa cum susţine i le-a dat în stăpânire, instant, poporul votant supărat pe Traian Băsescu la alegerile locale. (Ce minciună mare!)
          Trecând peste inadvertenţă, până la urmă poate că ne-o merităm! Doar că Ponta nu are nici reguli, nici Dumnezeu şi nu respectă locurile de parcare. El crede că ţara toată, sărac de bogată cum e, e un loc de joacă.
          Copilotul (i se spune copylotul de la copy-paste), cu Şova  pilot principal, s-a urcat în Lamborghini lui roşu de curse şi conduce România ca pe-o rulotă tractată în plin carnaval. Nicu Bănicioiu şi Robert Negoiţă experţi, au ales pe sprânceană oiţă cu oiţă, echipa de tinere pesediste care să defileze în rulotă şi să ne reprezinte ca ziariste la Bruxelles. 
Ponta l-a luat în excursie şi pe Crin, copreşedintele uselin, perinţul visării să-l prezinte la Consilu ca viitor preşedinte la Malul Mării
Biata Merkel! mă gândesc, va trebui să se împingă, să stea la coadă ca să-l atingă ca pe sfintele moaşte.

miercuri, 21 martie 2012

miercuri, 22 februarie 2012

Poftiti la Cafenea


Enlarge this document in a new window
Online Publishing from YUDU

luni, 30 ianuarie 2012

Cronica de carte. Dosarul Albastrii.

Destin anonim – Dumitru Ungureanu

Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului – Basarabia şi Bucovina de Nord – se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» – Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care – în concepţia politrucilor, vezi bine – erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din… două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni – nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului – au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar… Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi – relevant – este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă…
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!
(Publicat în revista ARGEŞ – ianuarie 2012)

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Afara ninge


Avem bucuria de a vă anunţa câştigătorii primului Concurs de Poezie organizat în cadrul proiectului nostru la aniversarea a doi ani de existenţă şi activitate.
În urma voturilor trimise de cititori, s-a stabilit următorul clasament:
LOCUL I:
Dealul Morii – autor: ION TOMA IONESCU
LOCUL II:
Nichita şi cuvintele – autor: NARCISA LILIANA FĂRCAŞ
LOCUL III:
tablou fără oameni – autor: SILVIAN FLOAREA
viaţa prin sticlă – autor: CARMEN DUVALMA
Mulţumim tuturor participanţilor pentru promptitudinea cu care au răspuns acestui demers, pentru spiritul de competiţie de care au dat dovadă şi pentru calitatea de excepţie a creaţiilor propuse. A fost un adevărat tur de forţă al creaţiei lirice, o sărbătoare a poeziei pe care ne bucurăm să o fi putut găzdui, cu profunda convingere că n-a fost uşor pentru nimeni să aleagă fără părerea de rău că sunt doar trei nominalizări permise, în condiţiile în care sufletul ar fi pus pe listă cu mult mai multe.
Mulţumim, de asemenea, celor care şi-au exprimat prin vot preferinţele, ajutându-ne să ducem concursul la bun sfârşit. Fără îndoială că fiecare cititor a avut o poezie de suflet, un vers care să-i fi mers la inimă, o imagine care să-i fi bucurat gândul. Juriul, în fond, aţi fost toţi. Vă suntem recunoscători pentru atenţia acordată în egală măsură tuturor textelor şi pentru seriozitatea aprecierilor.
În speranţa de a repeta cât de curând această frumoasă şi fructuoasă experienţă, vă invităm să recitim împreună cele patru creaţii câştigătoare.
ION TOMA IONESCU
http://cititordeproza.ning.com/profile/IonTomaIonescu



Dealul Morii (colind)


Din Dealul Morii,
ţipătul zăpezii a spart
ocolind Strada Mare
direct în mine
Un accident grav, stupid.
Uniformele se calcă în picioare,
nu se mai disting
poliţiştii de brancardieri,
pe asfalt
cu tulumbele
împroşcând zăpadă artificială
pompierii îngropă
urmele.

Ca la un semnal,
în salonul de bal
au descins
pe rând îngerii,
cu lămpaşele lor de mineri,
ţesând beteală de argint
şi desenând liber
cristiane pe schiuri,
traversându-mă,
de parcă sângele meu
înflorit de absint
ar fi devenit pârtie...

Atâta a nins,
înfundat, perfid...
Pe sub unghii
a răbufnit
mirosul de fân
răscopt,
proaspăt
cosit.

NARCISA LILIANA FĂRCAŞ
http://cititordeproza.ning.com/profile/FarcasNarcisaLiliana



Nichita şi cuvintele
În ploaie, melc ud
Lângă o pară galbenă
Frunză ruginie
Pe masa plictisită de octombrie
Casă de vacanţă aşteptând
O paiaţă din conuri de brad
Pene de barză
Prin iarba uscată
*
Doi ficuşi
Lângă uşa de la intrare
Cărţi de joc
Împrăştiate pe podea
În colţ picoteşte vaza înaltă
Cu papura morocănoasă în braţe
Cinci trandafiri
S-au întins lângă şemineu
Felul lor de a-şi trăi liniştea
Deschide uşa către vara trecută
*
Bufniţele înţeleg sensul
Acelor de ceasornic
De pe faţa lunii
În camera cu trandafiri
Nichita scrie un roman
Zeama de pepene
Se scurge încet
Lângă ceaşca de cafea
Luminile verzi din ochii tăi
Au scris basmele
Din cutia mea de nuc
*
Pe statuia de lemn
Din camera de scris romane
Visează un fluture
Un trandafir a plecat
Cu două cuburi de gheaţă
Din paharul rubiniu
Din câte stiu eu, tu eşti singur
Fără maluri, fără cuvinte, fără umbre
Fără valuri din care să curgă nelinişti
*
Preţul unui cuvânt este imens
În camera cu linişte
Fiecare din noi are
O cameră cu linişte
Acolo adunăm cutiile cu timp pierdut
Acolo ne tăcem neputinţele
*
Covor din scoarţa de copac
Întins lângă statuia de ceară a nopţii
Simţi cum în adâncuri,
Mai jos de rădăcini
Sufletele lor lipite de cuvinte
Aşteaptă trezirea în muguri
*
Puiul de acvilă se odihneşte
Pe covorul din scoarţă de copac
Ieri mi-a povestit că a dormit
O noapte
În cortul pictorului de stele
În ochii lui
Sunt ţesute frunzele de stejar
Pe care vântul împleteşte
Clipe de albă singurătate
Şi le aşază la gâtul
Dimineţilor de iarnă
*
Cei patru trandafiri
Au luat cărtile de joc
Acestea au ghicit viitorul
Pentru fiecare din petalele lor
Casa unde vor locui umbrele lor
Doarme pe marginea unei cascade
*
Nichita aşteaptă cuvintele
În faţa porţii de stejar
În înţelepciunea luminii
Nichita aşteaptă timpul
Viorii de gheaţă
Care cântă cântecul
Fluturilor ce se întorc în munţi
*
Prinţesa desculţă din oraşul erorilor
Vinde adieri de vânt din palmele verii
Vânzătorii de viori urmăresc rotirea ceasului
În timpul viorii de gheaţă
Nichita şi cuvintele
Îşi lunecă trecerea
În jurul mesei plictisite de octombrie
Flori din silabe
Îşi culcă trupul
Lângă statuia de ceară a nopţii.

SILVIAN FLOAREA
http://cititordeproza.ning.com/profile/FloareaSilvian



tablou fără oameni

între două singurătăţi
îl aleg pe van gogh

bat la o uşă           se deschide
intru
spun bună seara           mă aşez
şi măsor cu privirea
câţi paşi sunt până la floarea-soarelui

mă întreb cât o fi ceasul           agăţ
din zbor vreo stea ce cade
oriunde verdele crud sângerează

mă ridic      iau viaţa aşa cum e
spun bună seara
ies
uşa se închide
bat la o singurătate

CARMEN DUVALMA
http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenDuvalma



viaţa prin sticlă
Azi privesc viaţa prin sticlă
şi mângâi cu degetele aerul albastru verzui
privind lumea fadă şi strâmbă
prin transparenţa unei dimineţi inocente şi incolore
în care întâmplările mă ocolesc
zâmbindu-mi cu superioritate în colţul gurii.

Am devenit prizonierul propriului vis
stau la marginea lui
şi nu mă mai pot întoarce spre mine.
Ca un monstru de sticlă, visul meu
în care mă pot vedea în fiecare moment
ca într-o oglindă a destinului.
Pe fiecare perete – o scenă din viaţa mea,
văd numai chipul meu în toate oglinzile
pe care le acopăr inutil în fiecare seară
cum aş închide toate uşile înaintea vieţii,
nu ştiu noaptea cine le descoperă
lăsându-le goale şi vii
cu ochii aţintiţi asupra mea
dorindu-mi moartea,
iar eu trec mereu printre oglinzi
fără să-mi privesc chipul,
căci toate oglinzile sunt înveşmântate
cu destinul meu
pe care nu vreau să-l ştiu niciodată.

Lovesc cu pumnii în chipul meu uriaş,
sunt un monstru de sticlă
vreau să-mi zdrobesc faţa şi nu pot,
pe locul unde am izbit cu pumnii în oglindă
cresc mai multe feţe ale chipului meu,
slugi zâmbitoare cu mai multe feţe,
strălucirea lor strâmbă şi neputinţa mea
mă înşeală mă ameţesc mă sfârşesc.

Culoarea ochilor mei se schimbă mereu
ca pielea unui cameleon,
de câte ori privesc lumea
mă transform mă pierd mă ascund
şi ochii mei sclipesc albaştri roşii verzi,
oglinzile din jurul meu strălucesc feeric,
orice gest fac orice pas mi se reflectă în oglinzi
crescând şi devenind mii de gesturi şi de paşi
cioburi mici fragmente posibile ale vieţii.
Nu sunt stăpân pe gândurile mele
orice gând se uită în oglindă
strâmbându-se la mine cu răutate
nu mai pot ieşi din pielea mea transparentă
în care sunt închis ca într-o cuşcă de aer
de a cărei existenţă dură numai eu ştiu.

Mereu singur
stau în faţa lumii atroce ori nepăsătoare
fără nimeni care să mă iubească
fără mamă şi tată
numai chipul meu
repetat obsedant în toate lucrurile din jur
mici monştri reci de sticlă
ce mă privesc cu răutate lacomă
din toate părţile venind spre mine
şi devorându-mă.

Azi privesc lumea
stând faţă în faţă cu ea,
cadavru cu obrajii palizi
din ce în ce mai subţiri
încontinuu autodevorându-se.
Surâsul blajin din colţul gurii
nu e o realitate, chiar în clipa următoare
se va preface într-un rânjet hâd.

În fiecare clipă
trebuie să mă pregătesc de moarte
mereu mâine va fi ultima zi
primăvara aceasta va fi ultimul anotimp
şi nu-mi mai rămâne nimic
pustiul de afară se uneşte cu pustiul din mine
mi-amintesc numai un parfum îndepărtat
de regina nopţii albă şi pură
crescută printre smocuri de iarbă sălbatică
în spatele casei bunicii
stăteam pe cimentul încălzit de soare
şi mă uitam cum trece vara
ca un nor alb pe cer care nu lasă nicio urmă
de parcă nici nu ar fi fost
şi noi nu am fi existat vreodată
aşa mici cum eram în pragul uşii
formând acelaşi trup cu cimentul cald
şi plin de viaţă
aşteptam seara să răsară stelele
şi le priveam cum apar una câte una pe cer
de parcă nimic nu ar fi existat în afara lor
poate moartea
este doar un nor palid un gând
o amintire pe cerul albastru de vară.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Clubul Cafeneaua literara. Pagina noua

O intamplare frumoasa la Pitesti sub girul Centrului Cultural. 
Din seria de emisiuni de poezie:Clubul Cafenelei literare